Prin ‘91 – ’93, am lucrat prin diverse radiouri.
Am cunoscut personaje legendare ale FM-ului si gazetariei romanesti (pe atunci niste simpli baieti ca mine si, ma rog, niste fete ceva mai putin simple)… Una dintre invataturile deprinse in acei ani este ca "nu se vorbeste pe voce“. E vorba de momentul acela delicat dintre melodia pe care o filezi si comentariul tau de legatura. Nu se intra niciodata cu vorba peste vorbele cantaretului: e verboten, e fatal error, e moartea radioului. Caci, daca "vorbesti pe voce“, iese o cacofonie ingrozitoare: glasurile se amesteca, nu se intelege nici ce zici tu, nici ce canta el (sau ea), ce mai – e un dezastru! Nu asa se face! Codul meseriei spune sa astepti sa intre partea instrumentala si atunci sa te vari peste ea cu ce ai de zis. Pana sa revina vocalul, gata, ai terminat.
Fiecare astfel de intermezzo reusit trecea drept o fapta de bravura profesionala, o isprava care se contoriza la prestigiul fiecaruia. Erau meseriasi care se incadrau perfect intr-un solo sau intr-o ritornela si care stiau, din tonul vocii, sa lanseze ca o trambulina strofa sau refrenul vocalului de dupa. Dar, chiar daca nu esti un astfel de maestru, totul e sa respecti regula si lucrurile se aranjeaza: "nu se vorbeste pe voce“. Azi toata lumea la radio "vorbeste pe voce“. Azi la radio nu mai conteaza ce spui tu, nici ce canta el sau ea. Conteaza sa fie galagie, pentru ca asta, mai nou, desemneaza voie-buna, antren, simpatie… Si, in plus, iti sunt estompate gafele sau balbaielile. O noua estetica, un nou standard, o noua scara de valori… care duce – e drept – in jos… fiindca intr-acolo duce si importanta radioului ca medium, si portanta sa financiara. Singurele momente in care suprapunerile enervante nu se produc sunt, de fapt, singurele momente care conteaza – in ziua de azi – in programele radio: calupurile de reclame.