Recunosc ca noul an mi-a adus pe ecran progenitura perfecta: Black Swan. Nu-l vad luand Oscarul 2011 (neaparat), dar a reusit ceva mult mai valoros in ochii mei – sa ma lecuiasca de antipatia fata de Natalie Portman.
Am prieteni care m-ar bana din comunitatea cinefililor, si din inimioara, pentru asa o declaratie, dar v-o spun verde-n fata: nici in Closer nu m-a cucerit fata, probabil pentru ca am un defect de fabricatie in mantaua mea de critic: nu suport actritele dulci, plangacioase, timorate, copilaroase, pe scurt, tipologia lui Portman. Nici nu pot sa imi tradez vocatia chiar asa flagrant incat sa nu ii remarc talentul actoricesc – prezent cu toptanul – dar nici nu o pot inghiti.
Schimbarea la fata a lui Natalie
Cand e pe ecran, imi provoaca o subita si involuntara reactie acida in creier, care ma orbeste cu un val de scepticism. Il inlatur, cu greu, ca sa vad filmul la adresa caruia, de la debutul sau din cadrul Festivalului de la Venetia, idolii mei, criticii de talie majora, tot livreaza “oh”-uri si “ah”-uri si recenzii admirative. Urmeaza fenomenul, incontenstabil, inexplicabil: coup de foudre!
Ma indragostesc de fiinta asta firava, pentru ca, in Black Swan, Portman este mai presus de orice repros – daramite de reflexe acide – isi joaca tiparul la fix, si-l deconstruieste caramida cu caramida, si-l afiseaza in toti porii, si-l agata-n sprancene, si-l incolaceste-mprejur… Intr-un cuvant, este sublima. Si, apoi, se dedubleaza – plonjand cu mai mult devotament decat aratase prin cvasi-chelia din V for Vendetta. Sub bagheta lui Darren Aronofsky actrita se metamorfozeaza in personajul anuntat de titlu, si pricinuieste zumzet de Oscar prin preajma-i.
De fapt, nimeni nu mai pune sub semnul indoielii abnegatia lui Portman, si cumva nici nu ma mira ca titirezul mignon a petrecut un an in regim de-atrenament, incercand sa-si aminteasca din deprinderile capatate la cursurile de dans din copilarie. Pana la urma, stacheta Academiei pentru rolurile de Oscar s-a ridicat la inaltimi ametitoare in ultimii ani.
Insa, dincolo de considerente fizice, de silueta, rezistenta si disponibilitatea ei absoluta, Aronofksi a vazut si ceva mai subtil in fata ei de portelan: rolul prim-balerinei Nina, tanara – si nu chiar, dupa standardele meseriei – distribuita in “Lacul lebedelor” si impinsa intr-o hora a presiunii din toate directiile, s-ar fi pretat putinor altora. Chiar si inlaturand baletul “pe viu” din ecuatie (o optiune mai mult decat fezabila, gratie mimetismului prin CGI), dubla “lebada” ceruta de rol arunca o manusa greu de ridicat pentru cineva cu o gama mai restransa a expresivitatii artistice. Nu e cazul lui Portman.
Introspectie si implozie in numele artei
Cand dam ochii cu ea, intr-un flash-forward, artificiu scenaristic deghizat in vis, Nina (interpretata de Natalie Portman) danseaza o scena din baletul lui Ceaikovski; surprize, surprize!, odata ajunsa la repetitiile corpului de balet, Ninei i se ofera sansa unei auditii pentru rolul Odette/Odile. Spre marea mirare a cuiva care-a crescut cu reprezentatiile fidele marca ONB, pana si clasicii, asa monstri sacri cum sunt ei, trebuie sa indure un retus sau doua pentru a ramane de-actualitate – o problema de factura financiara la care Black Swan (ca multe filme dospite-n criza, indiferent de subiect) face referire-n treacat de cateva ori.
Asadar regizorul Thomas (interpretat de Vincent Cassel), un geniu al artei sale, planuieste o versiune noua a (prea-)binecunoscutului spectacol. Insa filmul nu se preocupa cu explicitarea “noului”, indreptandu-ne in schimb atentia spre eforturile sisifice depuse de Nina pentru a-l impaca pe Thomas – un cvasi-tiran care nu se da in laturi de la nimic pentru a-i descatusa latura senzuala, seducatoare, si de fapt, sexualitatea.
Doar ca “lebada neagra” pe care, banuim, o nasc, mai degraba decat o descopera, rundele de repetitii si discutiile deloc voalate, ii da Ninei peste cap intreaga viata – si-asa de-o stabilitate indoielnica, petrecuta sub papucul unei mame cam bipolare, bineintentionate si iubitoare, dar la un grad de intensitate sufocant. In surdina avalansei de evenimente care curand se precipita-n cadere libera spre seara premierei, Aronofski ne propune o discutie cu bataie mai lunga, pe marginea climatului bolnavicios din micul apartament al Ninei – dar si, cu siguranta, in alte pepiniere de mini-artisti/performeri dotati, pastoriti de parinti pentru care excelenta e o necesitate.
Ne e clar cand intram in camera Ninei, inflorata, roz-bonbon si plina pana la refuz cu animalute de plus, ca, undeva pe parcurs, maturizarea fetei a trecut intr-un plan secundar, neglijata in favoarea unei curse contra-cronometru pentru premiul suprem: realizarea idealului mamei, fosta balerina cu frustrarile aferente.
Despre regie si actori ce se poate spune?
In conjunctura zilelor noastre, cand publicul se-arata deosebit de predispus sa caute in lumea filmelor un scurt respiro, iata ca cineastii ne ademenesc cu basme (Alice in Wonderland, Finding Neverland, si de vazut, anul acesta, Red Riding Hood) si le schimonosesc, pentru efect stilistic, dar si in perspectiva unui comentariu social, de cele mai multe ori acerb. Luandu-si locul in trend, Aronofski e necrutator – el nu transpune povestea lui Odette in realitatea Ninei, dar paralela dintre drama lebedei albe si derapajul iluziei intretinute de balerina e evidenta. Mai mult, filmul deschide o prapastie vizibila intre plapanda balerina si cei care o imboldesc, aplicand un abuz constant, pretinzand perfectiune si profitand de caracterul ei susceptibil, conditionat din pruncie.
Desi inocularea Ninei s-a petrecut in decursul a mai multi ani, Portman aduce rolului exact masura de tensiune acumulata in timp, si interiorizata, la care ne-am putea astepta de la pachetul mama-fiica fara optiuni incluse. Simtim in glasul ei hiper-sensibil de copila, si in izolarea fata de restul balerinelor, rezultatele nefaste ale unei existente ferite, pipernicite, inghetate-n timp ca Odette cea incarcerata in trup de lebada, ceea ce inlatura orice urma de-ndoiala: tragedia pe care i-o pregateste Aronofski nu pare fortata, ci predeterminata. Iar punerea ei in scena, acompaniata de acordurile lui Ceaikovski in adaptarea lui Clint Mansell (colaborator al lui Aronofski si la coloana sonora a lui Requiem for a Dream), impresioneaza la nivel structural si vizual.
Aronofski nu-si ia ochii de la Nina, urmarind-o cu handheld-ul sau planand asupra ei, mereu aproape, mereu constient si captivat de trairile ei acute, de incordarea din care nu se poate elibera. Baletul in sine, ca joc de cadre, alunecari ale camerei si, nu in ultimul rand, coregrafie, e – pentru spectatoarea fara cunostinte in domeniu – mai mult decat reusit, e hipnotizant, evocand aceeasi zbor delicat care ne inmarmureste la opera. La fel de veridice, personajele care populeaza sala de repetitii eclipseaza total actorii care le trag sforile: Portman se cufunda in gestica Ninei, pare ca gliseaza-n mers pe norisori, ca o balerina profesionista, iar Vincent Cassel intruchipeaza la fix infatuarea si incracenarea maestrului. Stapan pe mosie, relatia lui cu gingasele balerine, si cu Nina in special, sfideaza orice definitie, si orice norma de altfel. Artist, deh…
Ce spun criticii despre Black Swan?
Numai de bine. Cu 190 de recenzii adunate pe RottenTomatoes.com, Black Swan incinge mercurul tomatometrului pana la 88%, iar cei 40 de critici citati de MetaCritic.com plaseaza Black Swan tot in jumatatea superioara a graficului, majoritatea (78%) indragind noul pretendent la Oscarurile 2011.
Claudia Puig, de la USA Today, observa ca Black Swan “este o realizare rara, paradoxala, sa induci o stare de teroare si sa farmeci prin frumos”. Andrew O’Heir de la Salon.com este atat de entuziasmat incat aproape ca nu-si gaseste cuvintele, desi recunoaste ca, pentru a-l descrie, trebuie folosite “adjective grandioase. Este excentric si melodramatic si spectaculos. […] am fost complet dat pe spate de povestea nebuniei, a muzicii si a represiunii sexuale regasita in Black Swan”.
Cat despre criticii de la New York Times, preferata mea, Manohla Dargis si-a adjudecat recenzia, si, ca de obicei, e revelatoare: “Una dintre placerile oferite de Black Swan este ireverenta lui fata de luma rarefiata a baletului, care, privita din afara, poate arata vie ca o cripta. […] Nina nu face doar frumoase piruete, ci si crapaturi la degetele de la picioare (iar inginerul de sunet prinde fiecare paraitura si stalcire).”
Iar Peter Debruge, de la Variety.com, ne ofera cateva ancore de referinta, din analele cinematografiei: “Aronofsky pare ca opereaza in maniera adoptata de Roman Polanski pe vremuri, sau a la David Cronenberg, in momentele lui histrionice. Desi regizorul nu ne scufunda la fel de adanc in mintea lui Portman cum reusise cu Mickey Rourke in The Wrestler, ultimul act al lui Black Swan descrie o viziune foarte subiectiva a evenimentelor, care aminteste de prabusirea psihologica din Repulsion si Rosemary’s Baby”.
Verdictul Raluk.ro
Probabil ca mi-ati ghicit verdictul, nu doar pozitiv dar si optimist anticipand un brat de statuete aurii, insa nu stiu daca mi-am facut simtit si zambetul care mi-a insotit recenzia da capo al fine – iata-l :):):):) ! Black Swan este turul de forta al lui Portman, inca o opera de arta a lui Aronofski, si tot restul cliseelor pe care de regula le aplic, observ acum, cu prea multa larghete, prea multor filme mai putin meritoase. Mustind de suspans, doldora de senzualitate, uneori exploatata fara menajamente, filmul incapsuleaza imagini bantuitoare, scene puternice, o atmosfera care nu te va parasi prea curand – pana si nuante horror, Black Swan are de toate! Basca, temele profund umane, de la gelozie la bulimie, care inalta si legitimeaza interpretarile actorilor de prima mana.
Click pentru detalii film, foto, trailer si program.
CoolRank: 9/10
– atmosfera & entertainment: 9.5/10
– regie: 9/10
– actori: 8.5/10
– scenariu: 7/10
– montaj: 9/10
Nota IMDb: 8.7/10
Review realizat de Ioanina Pavel.
***
Click pentru mai multe review-uri.