Exista o oglinda secreta.
E jignit pana in fundul sufletului. Pana in acel punct in care viata se-mpleteste cu moartea si se cufunda intr-o mare de beatitudine. Ajuns in acest punct crucial, are o revelatie. Nimeni nu l-a-nteles niciodata. Nici maica-sa, care-l pisa cu datoria, prima iubita, care-l agasa cu punctualitatea, prietenul cel mai bun, care-l sugruma cu prietenia. Datoria unui om este sa fie conform siesi. Punctualitatea e o neglijare a prezentului in siajul unui viitor improbabil. Iar prietenia e buna cand e bine. La rau ma descurc si singur, daca tot nu iau niciun ban. A fost alungat de la locul lui. Ce poate fi mai neadevarat? – si furia il umple ca pe-o canita neincapatoare, navalnic si repede. Am sa va arat eu. Isi imagineaza cum va sta pe nasalie: palid, sobru si ireductibil. Vor veni sa-l implore. Isi vor frange mainile: „Iubitule, prietene, fiule!“ Vor varsa lacrimi amare si ii vor imbratisa corpul rece, subtiratic. Mda, va slabi ca moartea cea neinduratoare. Se va prezenta impecabil in fata destinului. Va fi fara mila. Simte furnicaturi sub piele. Atingerile celor vii ii trezesc o melancolie stranie. E ca si mort, dar mintea ii scanteie-n afara. Il vede aievea pe paznicul Paradisului. O plecaciune abia schitata, un respect, o intelegere superioara. Pentru ca tot ce a facut in viata asta neinsemnata a fost pus sub semnul unui destin urias. Ingerii il privesc cu uimire, petalele universului il mangaie alene. Catre judecatorul suprem, are deja sentimentul universului infinit.
— Dar ce e pata aia din tampla? – se zburleste Prea Inaltul. Ce e urma asta vinetie din jurul gatului? Ce sunt spumele astea vinetii din jurul gurii? Ce-ai facut, flacaule? N-ai murit de moarte buna? Nu? Mars la subsol!
In clipa aia se duce dracului rapita. Nimeni nu-l intelege, pastele ma-sii de viata!