Despre revolutii (ne)spontane
Articolele despre internet sunt de obicei entuziaste, zglobii, cu iz revolutionar: internetul este formidabil, salveaza vieti, raspandeste cunoasterea, creeaza valoare din nimic bla, bla, bla. In mare, toate aceste lucruri sunt adevarate. Insa poate ar trebui sa ne oprim din cand in cand din entuziasmul nostru si sa privim internetul si altfel: ca fiind un excelent mijloc de manipulare folosit din ce in ce mai intens si ambalat in metode din ce in ce mai rafinate. Materie prima pentru aceste experimente digitale exista, Slava Domnului, pentru ca oamenii sunt – v-ati convins – destul de prosti, unii idioti de-a dreptul, iar altii sariti de pe fix. Personal, nu mai cred in revolutii pornite spontan, asa cum faceam acum vreo 20 de ani. Daca dai dovada de o minima luciditate, este de ajuns sa racai nitel cu degetul sub tribuna de la care cuvanteaza cei ce vor sa schimbe lumea si vei descoperi ca mai totul e programat la centimetru, ca "masele populare care n-au mai rabdat si au iesit in strada“ sunt in realitate turme manate incredibil de usor, in functie de interesele unor forte mai mult sau mai putin oculte.
Uneori spre iarba mai grasa si verde, alteori direct spre abator. Truisme pe care le uitam pentru ca ne place sa ne inflacaram. De aceea, ma indispun povestile pe care le lanseaza unii sfertodocti, care scriu adevarate poeme in proza despre revolutii generate de Twitter si Facebook, despre o oricand posibila coagulare a puterii maselor, gratie internetului si social media. Nici in Tunisia, nici in Egipt, nici in Moldova nu au iesit oamenii in strada pentru ca s-au gandit ei, asa, sa semneze convocatorul de revolutie pe Twitter, ci pentru li s-a bagat in cap, pe Twitter, ca e bine si musai sa iasa in acel moment. Apropo, de unde zicea baiatul acela, Assange, ca are documentele acelea pe care presa le traduce incantata si aproximativ?