De Citit : Editoriale

O posibila capodopera

| 05 octombrie

Melancholia e o drama metafizica expresionista ce distileaza secole de traditie artistica – in special picturala – intr-o viziune originala a apocalipsei.

In Melancholia al lui Lars von Trier, apocalipsa cosmica (ciocnirea Pamantului cu o alta planeta) vine sa valideze apocalipsa intima – adica depresia unui personaj, care, pe masura ce se apropie Sfarsitul (aducand confirmarea lipsei de insemnatate a vietii de pe planeta noastra), se transforma din infirmitate in putere, in supraluciditate, in calm straluminat.
Primul din cele doua acte ale filmului pare sa se desfasoare inainte de aparitia amenintarii cosmice, intr-o epoca in care activitatea umana inca isi mai urmeza cursul normal: desi paralizata de depresie si de premonitii, eroina incearca sa faca fata propriei nunti. Dar atmosfera e de la inceput una de lume terminala si iesita din tatani, si nu numai din cauza miresei deprimate (Kirsten Dunst), ci si din cauza ca decorul nuntii (si al intregului film) – un castel – e imprecis localizat geografic, iar unii dintre ceilalti nuntasi sunt, la randul lor (dar fara scuza ei), ori abstrasi, ori capriciosi pana la grotesc: intr-o veche traditie a cinema-ului de arta, filmul cultiva o anumita instabilitate diegetica – o incertitudine privind consistenta "realista“ a lumii de pe ecran. In actul doi, scena e debarasata pentru a permite dezvoltarea dramei-kammerspiel a transferului de putere, catre eroina, de la sora ei cea echilibrata (Charlotte Gainsbourg), dar si dezvoltarea dramei metafizice a accederii eroinei la lumina revelatiei totale – si total non-religioase.
Transformarea ei e realizata in primul rand prin mijloace plastice. Incalecat semet peste mai multe traditii artistice – din cinema, teatru, poezie si mai ales pictura –, dintre care unele strabat secole, von Trier le contopeste in ceva totodata grandilocvent si delicat.