De Citit : Editoriale

Muzeul si moartea

| 26 septembrie

Pacatele originare ale muzeului: crima, furtul si curiozitatea.

Am mai scris despre muzeu. O fac din nou cu aceeasi obida. Daca nu stiati, conceptul de muzeu s-a nascut in urma a doua mari pacate: crima si furtul. In urma ghilotinei Revolutiei franceze, marile palate regale trebuiau populate cu ceva. Solutia a fost muzeul, institutie cu un profund interes ideologic revolutionar. Cel care le-a umplut printr-un rapt fara precedent a fost Napoleon. Italia si Egiptul au fost delapidate pentru a alcatui Louvre-ul, aceasta enorma hecatomba culturala pe care acum o privim cu mare respect. Acesta este planul originar al oricarui muzeu: o reconversie imobiliara cu miros de cimitir. De cele mai multe ori lucrarile de acolo au fost extrase din contextul lor originar, nu mai traiesc, sunt fetisizate. Dupa mai bine de doua secole de secularizare a gestului artistic consideram foarte senini ca suprema confirmare artistica apare atunci cand un artist ajunge intr-un muzeu.
Si totusi parca simtim ca acea confirmare are o paloare cadaverica. Icoanele ajunse in muzeu nu mai functioneaza liturgic, mastile africane nu mai danseaza, portretele nu mai pastreaza o traditie familiala, boema modernista e trecut mort, experimentul artistic a devenit istoria artei. Cand o realitate culturala e inca plina de viata muzeul nu se justifica. Cand lucrurile incep sa scirtiie atunci vine si groparul. In Olanda foste biserici sunt transformate in minimuzee, la noi, muzeul satului e fara sateni iar muzeul taranului e fara tarani, la fel cum in marile metropole avem masti fara samani sau icoane fara veneratori.
Toate aceste ganduri mi-au revenit in urma unei discutii cu un bun prieten antropolog care ii studiaza pe rromi si care se intreba cum ar putea fi imaginat un muzeul al tiganilor. Cred ca acum 70 de ani cand rromii mai pastrau inca traditiile, problema muzeului nu se punea. Ecce!