De Citit : Editoriale

Cultura inimii

| 30 ianuarie

Despre Amour.

Amour al lui Michael Haneke este unul dintre studiile cinematografice fundamentale despre moarte-ca-proces. Protagonistii sunt doi parizieni octogenari, sot si sotie, care si-au dedicat vietile muzicii culte; sotia (Emmanuelle Riva) e cea care se imbolnaveste – si care, dupa o interventie chirurgicala ratata, obtine de la partenerul de viata (jucat sublim de Jean-Louis Trintignant) promisiunea ca n-o va mai spitaliza. Cu exceptia catorva secvente de la inceput, apartamentul celor doi – sanctuar al bunastarii si al culturii (nu si al vreunei credinte religioase) – este unicul decor al filmului.
Aceasta ermetizare a mediului ii permite lui Haneke sa testeze eficienta bunastarii burgheze si a inaltei culturi (inclusiv sufletesti), ca bastioane impotriva indignitatilor bolii – impotriva ofenselor aduse de ea demnitatii umane. Haneke nu fereste ochii spectatorilor de nicio indignitate, dar durata alocata prezentarii fiecareia si unghiul (de camera) din care ne e prezentata sunt cantarite cu o stiinta desavarsita a reducerii la esential. Modul lui de a nara este eliptic atat in ceea ce priveste selectia evenimentelor prezentate (sunt omise inclusiv “varfuri” dramatice precum momentul celui de-al doilea atac suferit de protagonista), cat si in ceea ce priveste accesul la personaje – la trecutul casniciei, la istoria relatiilor dintre cei doi soti si fiica lor (Isabelle Huppert), la gandurile care trec in fiecare moment prin capul sotului redus la conditia de infirmier. Rezultatul e un film care combina delicatetea cu lipsa de menajamente; un film care pune in prim-plan tandretea, dar ramane hard si nu soft; un film “pozitiv”, dar nu “inspirational-terapeutic” in sens hollywoodian.