Senzationalism destul de cras, dar cu maniere fandosite (de bele-arte) in We Need to Talk About Kevin.
Personajul titular din Trebuie sa vorbim despre Kevin e un adolescent care, cu doi ani inainte de acum-ul filmului, a comis un act oribil. Intr-o naratiune care tot face dute-vino intre trecut (mergand pana la nasterea lui Kevin) si prezent, fapta lui nu ne e dezvaluita decat la final, desi natura ei e usor de ghicit de la inceput, dupa numarul mare de femei indoliate si de tineri schiloditi care apar in calea mamei lui Kevin ori de cate ori aceasta iese din casa.
Ea (Tilda Swinton) e eroina filmului si, in traditie expresionista, o parte din lucrurile pe care le vedem (in special pe la inceput, cand franturile de prezent tind sa se amestece pana la indistinctie cu cele de memorie si cu cele de halucinatie) poarta pecetea subiectivitatii ei traumatizate. Odata ce povestea suferintelor ei parentale se asaza pe un fagas mai liniar, filmul se transforma in ceva mai comercial, si anume intr-o varianta (ce-i drept, una care si-a invatat manierele prin muzee si scoli de arta) a unui horror din specia copilul-meu-e-necuratul. Prin semnalizatoare imprumutate din traditia lui The Omen, raul din Kevin e conotat ca rau metafizic sau cu "r" mare; asta in timp ce, prin alte semnalizatoare (la fel de cliseistice), e conotat ca rau cultural (cultura dezumanizanta fiind cea burgheza) sau ca revolta nihilisto-existentialista.
Tot asa, mama lui e marcata simultan ca victima (inclusiv din perspectiva feminista) si ca vinovata. Ambiguitatea filmului nu pare atat rezultatul unei reflectii serioase, cat al unei ambitii de a apasa butoanele sensibile ale cat mai multor grupuri de interese. Cu toata fandoseala ei de bele-arte, regizoarea Lynne Ramsay mai mult senzationalizeaza problema decat o cerceteaza.