De Citit : Editoriale

Capodopera

| 23 ianuarie

Datorita Asociatiei Culturale Macondo (care merita felicitari), capodopera finala a regizorului maghiar Béla Tarr, Calul din Torino, poate fi vazuta (incepand din 25 ianuarie) la Muzeul Taranului Roman.

Filmul nu seamana cu nimic din ce ruleaza la noi in mod curent – sau chiar in mod exceptional; de fapt, nu seamana cu mai nimic din ce se mai face azi in cinema-ul european. Pana sa-si anunte retragerea, Tarr a fost, in arta filmului, unul dintre ultimii continuatori ai traditiei “modernismului inalt”: un cinema – emblematizat de Tarkovski – al statement-urilor eroice, cu pretentii de universalitate, pe teme precum “conditia umana“, si al stilurilor care ori sunt nobile si inconfundabile, ori nu sunt nimic, caci stilul, in aceasta traditie, inseamna forma neaparat unica si radicala data de artist unei intelegeri unice si radicale a experientei umane.
Ce vedem in Calul din Torino? Un carutas convietuind cu fiica lui, la un nivel de civilizatie foarte apropiat de elementar, intr-o cosmelie izolata in pusta. Un prolog narat din afara cadrului incurajeaza incadrarea lor in secolul al XIX-lea, dar convietuirea lor aproape nonverbala, redusa la trudit, mancat si dormit, ar decurge la fel in Evul Mediu, in timpurile biblice sau intr-un fund de Europa de Est din zilele noastre.
Evenimentele acopera sase zile, pe parcursul carora se aduna semne ale sfarsitului lumii, dar, in pofida acestor semne si minuni, posibilitatea transcendentei e negata laolalta cu cea a progresului – radacinile oricarei initiative umane ne sunt aratate a fi inextirpabile din natura cea bruta si fara de Creator. Filmat somptuos in alb-negru, Calul din Torino ni se ofera ca o experienta senzoriala resensibilizanta, ca un impunator obiect material (principala materie in care e sculptat fiind timpul “real” al repetitivelor munci si drumuri zilnice) si ca o formulare definitiva a Adevarului Gol-Golut.