E ceva cu barbosii suferinzi …
Recunosc ca pe domnul de azi l-am descoperit in masina, intr-o miercuri, cand tocmai se mijea de miezul noptii. Cum ce se auzea se potrivea taman pe ce vedeam pe geam, m-am apucat sa ascut din nou si din nou, si din nou! Cum am ajuns la primul internet, am dat sa vad ce este cu acest Bon Iver. Citind una, alta despre acest domn, m-am confuzat un pic, in sensul ca mi se pare ori o imagine foarte studiata, facuta special sa plesneasca hype-ul newyorkez, ori chiar e atat de simpla, curata si fara balast inutil. Daca e ceva ce-am urat vreodata, atunci asta ar fi muzica sau filmul facute special pentru critica. Si am mai stat sa citesc iarasi sa vad exact ce este cu domnul in cauza. Si m-am lamurit!
Lucrurile sunt chiar atat de simple. E un cetatean, pe nume Justin Vernon, din Wisconsin, detinand o barba impresionanta, care a ales sa-si verse of-ul facand muzica! Punct! Ba nu, semnul exclamarii! Dar sa ne intelegem, simplitatea asta de imagine nu se aplica si muzical. Gravitand in jurul unui fel de pop, neo-folk experimental Bon Iver mi se pare unul din cele mai bine lucrate albume pe care le-am ascultat vreodata. Aranjamentul si compozitia sunt tinute foarte bine in mana si este un dozaj perfect al armoniilor. Desi liniile vocale sunt complexe, nu obosesc! Si ca tot veni vorba despre voce, parca ar veni de pe alta lume. O voce masculina inalta, dar fara sa forteze nimic, aluneca peste instrumentalul tinut in surdina de multe ori de niste instrumente de suflat care parca nici nu se aud. Totul este foarte personal, dar enervant de minutios expus. Una peste alta, asta este albumul care, pana in acest moment, mi-a placut cel mai mult pe 2011. Rog ascultati!