De Citit : Altele

Azorel, săracu’…

| 06 septembrie

Dezastrul pândește la fiecare moment.

— Fugi de-aici! – se enervează Spiridon. Ce bolmojesti tu acolo? Ai răbdare! Vorbesc cu domnișoara. Dar Zuzu se clatină, cu mâna la inimă.
— Hai, mă, zice îndoită  Antonia, de unde le scoți și tu? Fată , nu ți-e bine?
— Care Doiniță ? Doina Badea? Ştiți… tot la cutremur… În ‘77!  Ăsta nu poate fi decât nea Toma. Amintirile îl chinuiesc. Uneori.
Dar fata nu se lasă. Respiră în sec, inghite și mai în sec. Îl zgâlțâie pe Spiridon:
— Ai avut o soră pe care tata a dat-o la orfelinat, apoi a vândut-o, da?
Spiridon se uită aiurit:

— Păi io ce zic aici?
— Si Doinița aia nu avea o pănglicuță galbenă, cu buburuză, când ai văzut-o ultima dată? țipă Zuzu. Şi n-avea o rochiță cu breteluțe, o rochiță de catifea vișinie? O bretea era cârpită… Spiridoane, gândește-te bine!
— Ba parcă era verde!
Filozoful intervine:

— E clar că era roșie. Amintirea a luat culoarea complementară. Spune mai departe!
— Şi nu i-ai dat tu o mingiuță de lut?
— Ba da! Una cu o ciobitură!
— Ei bine, uite-o! Şi Zuzu scoate o chestie pământie din buzunarul căscat al blugilor largi.

În clipa aia se face tăcere. Spiridon se uită prostit și sughite din senin. E evident, aia e relicvă copilăriei lor destrămate… Stupoarea taie atmosfera ca o maioneză. Anastase simte că ar vrea să se ascundă sau să aplaude. Destinul le-a jucat o festă infernală celor doi tineri iubiți… frate si soră… „Teribil“ șopteste el forțându-se să fie auzit.

— Cățelul a lătrat și a urlat lung…
— Taci, e îngrozitor! Azorel, săracu’…
— Ce Azorel? Pe câinele nostru îl chema Grivei! Azorel era la unșpe bis! Noi locuiam la 15!
— Ba nu! Noi stăteam la unșp’ce bis, că era cu ghinion, zicea tata…