De Citit : Altele

Sunetul din tine

| 08 decembrie

Time machine din opt difuzoare

Vă vine să credeți? O lungă perioadă mi-am neglijat una dintre cele mai bune prietene din copilărie: muzica. Da, eu. Ascultând, prin natura meseriei, multă muzică, mult radio, în căști, în mașină, pe iPhone, am uitat să ascult muzică așa cum îmi promisesem s-o fac încă din adolescență, când simțeam că o să încep să superficializez relatia.

Muzica este peste tot în jurul nostru și de-aceea e tot mai proastă. Croitorii de note știu că suntem tot mai puțin atenți la ea. Ascultăm la birou în timp ce facem un powerpoint. Sau vorbim la telefon cu un client. Sau facem un buget. Și-atunci, ca să nu ne deranjeze, e simplă. E repetitivă. Să nu ne ceară atenție. Unde sunt orele adolescentine petrecute între boxe? Unde sunt chefurile în care ascultam tolăniți pe jos tot Wish You Were Here-ul? Când zece oameni abia răsuflau să nu tulbure începutul de la Shine On You Crazy Diamond? Unde-s lacrimile de pe Simfonia a 9-a, de la mine din camera aia mică? Unde e extazul când Adagio-ul ăla molto e cantabile trasforma un pat, un birou și un dulap într-un altar? Sunt fericit să vă spun că sunt tot aici. Nu plecaseră nicăieri. Doar uitasem de ele. Și nici de lângă voi n-au plecat. Încercați într-o zi, când rămâneți singuri sau singure, să vă turnați un pahar de vin bun, roșu, aspru. Aprindeți două, trei lumânări și dați drumul la amplif. Sau player. Sau media center. Telefonul pe silent. Și ascultați o ora muzica adolescenței. E trip, credeți-mă.

Adolescența o să se întoarcă. Poate cu o lacrimă, două, nu le băgați în seamă. Sunt de bucurie că vă reîntâlniți. Apoi, cu proaspătă curiozitate de adolescent, începeți să căutați muzică. Nouă. Bună. „Bun“, vă aud. „Și mâine la ședință ce naiba fac?“. Vin cu tine. Ne așezăm în ultima bancă și râdem de cădem pe jos.