De Citit : Altele

Omul cu batista

| 10 ianuarie

Degeaba în capul lui s-au trântit sute de poșete și duzine de pumni…
De când era mic și a început să priceapă, de pe la vreo doi ani, adică, maică-sa l-a tocat într-una: să-ți ștergi colțurile gurii, fiindcă și dacă razi, și dacă plângi, arăți ca un măscărici cu ele murdare. Colțurile! Îl atenționa mă-să la masă, după masă, între mese, dimineața, la prânz, seara și de câte ori îl vedea. Adevărat, Bițu (de la Gabriel, via Gabițu) era haplea, mai tot timpul molfăia câte ceva și, prin urmare, era… pictat. Așa că dacă în gură avea haleală, în mână era mai tot timpul cu o batistă cu care se ștergea.
Când a mers la școală, a renunțat la batistă, dar s-a ales cu un tic nervos: își lingea colțurile gurii cu limba. Cam din 10 în 10 secunde. Când a ajuns la vârsta adolescenței, a devenit celebru: aproape zilnic încasa palme de la doamnele și domnișoarele cu care se intersecta și care se oripilau când le făcea semne obscene cu limba. Degeaba l-a amenințat maică-sa că i-o taie dacă nu și-o ține-n gură, degeaba în capul lui s-au trântit sute de poșete și duzine de pumni (de la cavalerii însoțitori de sex frumos și consternat), ticul nu l-a părăsit.
Apoi, a devenit una dintre legendele urbane ale orașului sau, subiect de bancuri și glume sărate sau ne, ba chiar atracție turistică pentru vizitatorii care întrebau unde ar putea să-l vadă pe celebru Limbițu (era deja un renume) și să-i facă o poză, două, chiar un film. Doar că, la un moment dat, omul a dispărut. S-a crezut că s-a mutat la țară, că a plecat din țară ori că a murit subit. După ceva timp, prin oraș și-a făcut apariția un domn cu o barbă uriașă și albă, încât toată lumea întorcea capul după el și se întreba cum naiba reușește să-și găsească gură atunci când mănâncă.